Nocivitatea conceptului de “post-truth”

Ignorarea trecutului istoric, precum şi respingerea apriorică a datelor ştiinţifice sunt instrumente necesare pentru instaurarea instaurarea unei realităţi “post-truth”. Este o acţiune de anvergură, al cărei cinism depăseşte manipularea aplicată programatic de regimul comunist asupra simbolurilor ce caracterizau orânduirea “burghezo-moşierească” căreia voia să-i ia locul. Este versiunea contemporană a satelor lui Potemkin, pusă în scenă cu mijloacele high-tech actuale, internet, social media etc., chiar prin intermediul războiului hibrid.

În istoria omenirii, distrugerea de către învingători a elementelor care aminteau de învinşi a fost o practica frecventă. Un exemplu de actualitate este fervoarea cu care grupurile reunite sub cupola ISIS dinamitează statui şi monumente vechi de mii de ani: pentru astfel de indivizi, valoarea istorică a artefectelor, utilitatea lor în raport cu nevoia de memorie de sine a umanităţii sunt unităţi de măsură irelevante, prin comparaţie cu blasfemia pe care o reprezintă şi potenţialul lor rol de a îngreuna spălarea minţilor, în rândul populaţiilor asupra cărora şi-au impus vremelnic stăpânirea. În aceste situaţii, alungarea ISIS din teritoriile respective poate fi salutată cu bucurie de către respectivele populaţii, dar răul s-a săvârşit, iar prejudiciul este al întregii umanităţi.

Riscul suprem este, însă, posibila migrare a acestui iresponsabil concept de “post-truth” în arena relaţiilor internaţionale, un scenariu în care ar urma să împingă la periferia modelelor analitice pivotul conceptual şi acţional de tip realpolitik, care s-a impus în decursul secolului trecut. Înlocuirea realpolitik de către “post-truth” echivalează perfect cu a da vrabia din mână cu cioara de pe gard, cum spune un proverb românesc.

Ar fi o evoluţie extrem de periculoasă şi poţential ireversibilă, fără limite previzibile, care ar submina însăşi temeiul în care poate fi evaluată critic o situaţie sau alta. Într-o astfel de realitate, dacă la Bucureşti ar ajunge tancuri ruseşti sau, cum ameninţa în anul 2014 vice-premierul rus Dmitri Rogozin, bombardiere strategice, comunicatele oficiale date de SUA ar putea informa publicul că aceste elemente de tehnică militară se află pe teritoriul României cu un scop paşnic, chiar prietenesc, de pildă pentru a exersa participarea la parada de 1 decembrie, alături de Forţele Armate autohtone. Ridicând scenariul la cel mai de sus nivel, un atac nuclear nu ar fi neapărat explozia unei bombe atomice, ar putea fi un splendid joc de artificii oferit cadou de către un stat, altuia.